C-o solitudine si c-un semn de-ntrebare,
C-o mana sub cap si cu privirea-n departare.
Mana-mi e pe-a cartii mare,
Si-mi simt vena zvacniind,
Ca si cum, prin poezie
Trec alaturea si eu
Si prin ruga si-ntrebare,
Chipul tau privesc mereu.
( lui Eminescu )
Sa te scufunzi in vina,de stancile ei sa te lovesti,
mai are-un rost, vreun sens,
cand tu, in toate amintirile,
intr-un final nu te mai regasesti?
Scriu versuri care trimit spre departe.
Acest cuvant indepartat e atat de aproape
Si eu fauresc planuri demult ruginite,
Temelia bazandu-mi-se pe vise neintregite.
Cu varful nasului ating perdeaua.
In linistea serii si ploaia e tacuta.
Totul e redus la tacere,
si zbuciumul meu, si freamatul meu
si glasul inimii, pentru o clipa.
No comments :
Post a Comment